Recunosc: prima dată am văzut caietele NumLit pe internet

Sunt învățătoare și cred că am ajuns, fără să-mi dau seama, să privesc un caiet cu alți ochi decât îl privește un părinte.

Nu văd doar o copertă frumoasă.

Mă uit la liniatură.
La cât de puternice sunt liniile.
La spațiul în care copilul trebuie să formeze litera.
La hârtie.
La felul în care stă caietul deschis pe bancă. Și, mai apoi la calitatea și desenul de pe copertă  Este util să dea funcționalitate caietului.

Și mă întreb aproape automat:

Cum va scrie copilul meu pe el după două luni?

Poate tocmai de aceea, când am descoperit pentru prima dată caietele NumLit pe internet, am fost curioasă, dar nu convinsă.

Arătau altfel.

Erau multe modele. Unele aveau liniaturi pe care nu le mai întâlnisem. Altele combinau scrisul cu desenul, matematica sau activitățile integrate.

Am citit explicațiile.

Mi-au plăcut.

Dar în mintea mea continua să existe o întrebare foarte simplă:

„Bine, dar cum este caietul în realitate?”

Un caiet este unul dintre puținele lucruri pe care încă simt nevoia să le ating înainte să le aleg

Poate pare ciudat într-o vreme în care cumpărăm aproape orice de pe internet.

Dar eu nu pot alege caietele unei clase întregi doar din fotografii.

Pe fotografia de produs nu pot simți hârtia.

Nu pot vedea cu adevărat dacă cerneala stiloului trece pe partea cealaltă.

Nu știu cum reacționează pagina când un copil apasă prea tare — și știm foarte bine că, la început, unii dintre ei apasă de parcă vor să scrie și pe banca de dedesubt.

Nu știu cum se comportă hârtia la șters.

Și mai ales nu-mi dau seama cât de prietenoasă este liniatura atunci când ai în față un copil care încă se luptă cu litera „a”, în timp ce colegul lui scrie deja o propoziție întreagă.

Așa că am făcut ceea ce probabil fac multe dintre colegele mele.

Am cerut o mostră.

Nu voiam încă să cumpăr.

Voiam să mă conving.

Când a venit mostra, n-am admirat-o. Am testat-o.

Am luat stiloul.

Am scris.

Am apăsat intenționat mai tare.

Am întors pagina.

Am șters.

Am trecut degetul peste hârtie.

Apoi m-am uitat atent la liniatură.

Și aici, pentru mine, a început partea interesantă.

Pentru că am înțeles că liniile acelea nu erau puse acolo doar pentru ca pagina să arate diferit.

Aveau o logică.

Copilul primea un reper acolo unde avea nevoie de el.

În alt model reperul devenea mai discret.

Apoi apărea trecerea spre o altă liniatură.

Și mi-am dat seama că nu trebuia să aleg între „Tip I sau Tip II și vedem noi cum se descurcă”.

Exista și drumul dintre ele.

Pentru un adult poate părea un detaliu.

Pentru un copil de șase sau șapte ani, nu este deloc un detaliu.

Noi, adulții, spunem foarte ușor: „De mâine scriem mai mic”

Copilul nu funcționează însă cu un comutator.

Astăzi scrie într-o anumită liniatură, cu anumite repere.

Mâine îi schimbăm caietul și îi spunem:

„Acum scrii aici.”

Iar după câteva luni:

„Gata, trecem la dictando.”

Pentru unii copii funcționează.

Pentru alții începe lupta.

Litere prea mari.

Litere care fug de pe rând.

Rânduri care urcă și coboară.

Spații inegale.

Și inevitabilul:

„Mai frumos!”

Numai că un copil nu poate executa instrucțiunea „mai frumos” dacă nu știe cum.

Aici am început eu să privesc altfel caietele NumLit.

Nu ca pe niște caiete cu linii interesante, ci ca pe niște trepte.

Prima surpriză adevărată n-a venit de la caiet. A venit de la copii.

După o vreme am început să observ ceva.

Nu mai trebuia să corectez atât de des dimensiunea literelor.

Copiii începeau să se raporteze singuri la spațiul paginii.

Unul ștergea și refăcea litera fără să-i spun eu.

Altul își compara două rânduri.

„Doamna, aici am scris mai frumos.”

Această propoziție valorează enorm pentru un dascăl.

Pentru că în acel moment nu mai sunt eu cea care îi spune copilului ce este greșit.

Începe să vadă singur.

Și mi-am amintit mai târziu de mărturia doamnei Simona Lup, profesor pentru învățământ primar, despre caietul de trecere Tip I–Tip II. Vorbea exact despre această trecere „blândă” și despre copiii care ajung să își compare scrisul și să dorească singuri să-l îmbunătățească.

Am zâmbit când am citit-o.

Pentru că știam deja despre ce vorbește.

Apoi am descoperit că nu eram singura care observase lucrurile acestea

Cred că acesta a fost un alt moment important în relația mea cu NumLit.

Am început să citesc experiențele altor colege.

Nu reclamele.

Experiențele lor.

Doamna Rita Brindău povestea despre clasa a II-a și despre probleme pe care orice învățătoare le cunoaște: forma literei, înclinația, înălțimea, așezarea textului în pagină.

Despre Dictando Caligraf spunea că le-a venit în ajutor tocmai pentru formarea corectă a literelor și organizarea scrisului.

Mi-am spus:

Da. Exact asta urmăresc și eu.

Apoi am citit experiența doamnei Mioara Mocanu.

Copiii ei crescuseră, iar caietele pe care le foloseau deveniseră, cum spune dumneaei atât de frumos, „prea mici”.

Trebuiau să treacă de la Tip II la dictando.

NumLit avea însă un caiet intermediar.

Aceeași dimensiune a literei, dar cu liniatură ajutătoare pentru noua etapă.

Iar doamna Mocanu povestește că trecerea s-a făcut firesc, fără să afecteze caligrafia.

Din nou mi-am spus:

Deci nu mi se pare numai mie.

Dar mărturia care m-a făcut să mă gândesc cel mai mult a venit după ani

Doamna Marioara Neri a arătat caietul unui copil care fusese elev în clasa I.

Între timp, copilul ajunsese în clasa a V-a.

Scrisul rămăsese îngrijit.

Caietele — ordonate.

Iar dumneaei vorbea despre copii deveniți mai răbdători, mai atenți la spațiul de scris și mai ordonați.

Asta mi-a plăcut.

Pentru că rezultatul adevărat al muncii noastre nu este pagina de astăzi.

Este deprinderea care rămâne după ce copilul nu mai are nevoie de noi lângă el.

La un moment dat am încetat să mă mai întreb ce caiet să cumpăr anul următor

Nu pentru că aș crede că există produsul perfect.

În educație am devenit foarte prudentă cu acest cuvânt.

Copiii sunt diferiți.

Clasele sunt diferite.

Și ceea ce funcționează minunat într-o situație poate avea nevoie de adaptare în alta.

Dar tocmai aici am găsit pentru mine unul dintre avantajele mari ale NumLit:

nu trebuie să folosesc același caiet pentru orice copil, orice vârstă și orice etapă.

Am variante.

De la grafisme și primele exerciții de scriere până la Tip I.

De la Tip I la Tip II.

Trecere Tip I–Tip II.

Trecere către dictando.

Dictando special.

Dictando Nice.

Dictando Caligraf.

Scris mic.

Caiete pentru matematică.

Caiete pentru activități integrate.

Muzică.

Științe.

Și chiar variante construite pentru dificultăți sau nevoi diferite de scriere.

Am încetat să caut „caietul cel mai bun”.

Am început să caut:

„Care este caietul potrivit copilului în etapa aceasta?”

Este o diferență enormă.

Și mai este ceva despre care vorbim prea puțin: hârtia

Un caiet poate avea cea mai inteligentă liniatură din lume.

Dacă hârtia nu este bună, copilul îl va simți la fiecare rând.

Eu am nevoie de o hârtie pe care stiloul să scrie bine.

Care să nu mă oblige să privesc pe verso tot ce a scris copilul pe pagina precedentă.

Care să suporte o ștergere normală.

Care să nu se rupă imediat atunci când un copil încă nu știe să controleze perfect presiunea mâinii.

Și aici mostra m-a convins înaintea oricărei descrieri.

De aceea cred că NumLit face bine că oferă profesorilor posibilitatea să vadă caietele.

Un dascăl nu trebuie convins prin adjective.

Trebuie lăsat să testeze.

Pe mine m-a convins și raportul dintre ceea ce primesc și cât costă

Știm cu toții discuția din septembrie.

Lista este lungă.

Părinții au cheltuieli multe.

Iar eu nu vreau să cer niciodată unei familii să plătească în plus doar pentru ceva care „arată frumos”.

Trebuie să-mi pot răspunde mie însămi:

Ce primesc copiii în schimb?

În cazul acestor caiete, răspunsul meu a devenit simplu.

Nu plătesc doar hârtia.

Primesc o liniatură gândită pentru o anumită etapă, o progresie, un mod de organizare a paginii și, mai ales, posibilitatea de a alege dintre suficiente modele încât să nu forțez copilul să se adapteze unui singur tip de caiet.

Pentru mine, acesta este raportul calitate–preț care contează.

Astăzi nu mai cer mostra pentru că nu am încredere

Prima dată am cerut-o pentru că eram sceptică.

Astăzi, dacă apare un model nou, vreau să-l văd dintr-un cu totul alt motiv.

Sunt curioasă:

„Ce au mai gândit pentru etapa asta?”

Am găsit între timp și explicații, sugestii de utilizare și exemple de lucru care mi-au dat idei pentru clasă.

Unele le-am folosit întocmai.

Pe altele le-am adaptat copiilor mei.

Pentru mine acesta este rolul corect al unui material didactic.

Nu să-mi spună cum trebuie să predau.

Ci să-mi ofere o idee bună pe care eu, cunoscându-mi copiii, să o pot transforma într-o lecție bună.

După câțiva ani, devii foarte atent la lucrurile care îți simplifică munca fără să simplifice învățarea copilului

Poate aceasta este concluzia mea despre NumLit.

Nu caut scurtături pentru copii.

Caut instrumente care îi ajută să parcurgă drumul corect, fără dificultăți inutile.

Dacă o liniatură îi poate ajuta să înțeleagă mai bine proporția unei litere, o folosesc.

Dacă o trecere intermediară îi scapă de frustrarea schimbării bruște, o folosesc.

Dacă un caiet îi permite copilului să combine explicația, desenul și scrisul și îl ajută să înțeleagă mai bine o lecție, îl folosesc.

Iar dacă după un timp copilul nu mai are nevoie de acele repere, cu atât mai bine.

Înseamnă că și-au făcut treaba.

De aceea nu mă mai întreb dacă anul acesta voi încerca altceva

Probabil există multe caiete bune.

Dar eu am ajuns în punctul în care nu mai simt nevoia să încep în fiecare septembrie aceeași căutare de la zero.

În familia de caiete NumLit găsesc deocamdată tot traseul de care am nevoie.

Am alternative.

Am continuitate.

Am calitatea hârtiei pe care am putut să o verific singură.

Am liniaturi pe care le-am văzut lucrând în mâinile copiilor.

Am rezultate pe care le pot compara în timp.

Și am experiențele altor dascăli care îmi confirmă că nu sunt singura care a observat aceste lucruri.

Poate că acesta este, până la urmă, cel mai frumos lucru care se poate întâmpla cu un material didactic.

La început îl privești cu neîncredere.

Apoi îl testezi.

După aceea îl folosești.

Iar într-o zi îți dai seama că nu te mai gândești la el ca la un produs.

Este pur și simplu unul dintre instrumentele cu care îți faci meseria.

Și când vezi un copil ridicând caietul și spunând:

„Doamna, uitați ce frumos am scris astăzi!”

știi de ce ai ales să continui.

---

Dacă sunteți în situația în care eram eu la început…

Nu trebuie să mă credeți pe mine.

Și nici descrierea de pe un site.

Cereți o mostră.

Luați stiloul cu care scriu copiii voștri. Scrieți. Apăsați. Ștergeți. Întoarceți pagina. Comparați liniaturile. Citiți experiențele colegelor care le folosesc deja.

Și apoi întrebați-vă un singur lucru:

„Mi-ar fi mai ușor să învăț un copil să scrie folosind pagina aceasta?”

Dacă răspunsul este da, restul îl vor spune copiii.